Broasca testoasa cea fermecata

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu
s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de
cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de
se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu
nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne
aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,

Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:

- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor.
- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o
icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara
mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.

Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns.

Mergand
spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura
la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu.



Asemenea
si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si
el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele
asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu
dansa.

Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in
petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna
sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu
zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si
pleca si el, stii, cam in dorul lelii.



Dara unde sa se duca?
Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul
inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in
cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa
vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare.
In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile
marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa.



Ajungand pe
marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu
nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu
nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea.
Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica
inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de
ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a
iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul,
nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca
mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda.



El era dus cu
gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia
ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o
broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul.
Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura
varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i
mai lua.

Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile.



In
cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine
dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea
inima ceva, dara nu pricepu nimic.

Cand se trezi bine din cugetarile
lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese
de ceva, si se duse acasa.

A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit.

A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui.



Si
cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii
tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la
urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se
intoarce a doua zi cu logodnicele lor.

Tocmai cand voi sa se scoale
si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca
mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de
seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea
la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa
plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva
cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai
miscara, ca si cand ar fi fost butucite.



Se mira de asta
lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei,
pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua
inima in dinti si striga:

- Asta sa fie logodnica mea.

- Iti
foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca.
Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu
esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in
mine.



Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind.

Ar
fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce
avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta.

Broasca
se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda,
si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag,
sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o
miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el,
caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai.



Se
pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci
lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era
sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze
si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica.

Broasca intra
iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el,
dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de
la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea
nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se
scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira
de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.



Daca
ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le
povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie
ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras
deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu
glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera
ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu
graiuri care mai de care pacalitoare.

Daca vazu, tacu din gura si
inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el:
"Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca
cine rade mai la urma, rade mai cu folos".



A doua zi fiecare
flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul
si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii
umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se
gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.

Venira
unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele
lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate
pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute
ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor
de imparati.

Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi
despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu
logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.



Ii tinura de
rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il
durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci,
desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa,
isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se
vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai
mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea
imparatului.

Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si
aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se
dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce
vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga.



Atunci ea ii raspunse:

-
Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si
inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de
farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a
rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.

Vorbele ei
mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva,
zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si
nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise:

- Lasa astea acum. Odata
daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea.
Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu
cumnatele mele.

- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem.



- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.

- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.

Si
facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si
intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de
podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu
care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea
de-ti lua ochii.

Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in
palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul,
desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi.

Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara.

Fiul
imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de
mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice
frumusetea.



Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita
si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de
pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu
nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura
cu fir de cel mai bun si cu margaritare.

Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata.

Zana
porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari
de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in
fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el
langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de
orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor.



Amandoi erau imbracati
cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de
parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la
imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata
intarziere.

Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de
pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si
neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata
frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta
nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si
da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de
fratele lor.



Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul
sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu
mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii
nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte
vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici.

Fiii cei mari ai
imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va
vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.

Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu.



Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare.

Dupa
ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare,
se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti
jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea
privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al
imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la
prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce
aveau ei dinaintea ochilor lor.

Intre acestea veni seara, si se puse
o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de
alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru
prostime. Se pusera la masa.

Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor.

Zana,
din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga
in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le
ceru inima.



Cand se sculara de la masa, zana se duse la
imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de
unde bagase bucatele, un manunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete
ca semn de iubire fiasca.

Odata se umplu locul de un miros asa de
frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci
toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa
noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului
cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei.

In calea ei, incepu
a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu
locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara.



Ducandu-se
si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara
si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in
timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite
de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii,
si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in
camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa
ingalate la nunta.

Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul
impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca
de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic
cu sotia sa.



Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu
purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara
fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca
si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in
veselie toata viata lui.

Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit
si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri
d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

Adaugat de twixygust la data : 2008-04-08 17:08
Categoria: Afisari: 2086   Comentarii: 0
jquery-ui-1.8.8.custom.min