În fiecare zi mă reconstruiesc. Îmi iau corpul în primire. Dintâi inima… Uneori doare golul din ea… Urmează aripile care se zbat uşor şi apoi devin braţe… Uneori găsesc un fulg pe perna mea, semn că iar s-au destrămat… Unul câte unul, îmi îmbrac picioarele… Şi mai aştept câteva clipe să intre sângele prin toate cotloanele… Ştiu că tot pachetul e asamblat când încep durerile… Durerile naşterii mele zilnice… Apoi caut în tot corpul însângerat o amintire din trecut, poate din ziua de ieri, de care să mă agăţ şi să mă ridic din catafalcul-pat. Nu găsesc… Îmi alint picioarele cu totoşii curcubeu şi îmi amărăsc începutul cu o cafea, tot mai neagră, şi o ţigară, tot mai lungă… Amândouă mă ameţesc uşor şi îmi lasa un gust neplăcut în gură. O clipă îmi amintesc de oamenii de ieri şi îmi vine să îi prind în poveşti. Apoi uit de ei. Uit de mine, cea de ieri. Oare ce voi face azi?! Mă agăţ de primul lucru care se cere făcut pe lângă mine. Poate fi spălatul cănii de cafea… Ştiu că e de ajuns să îmi fac un scenariu nou şi să îl etapizez, pentru că pot face orice. Şi pot fi oricine.