Cine e lup ÅŸi cine vrabie...

Cine e lup ÅŸi cine vrabie...

Este suficient să aşezaţi în exteriorul ferestrei un vas cu apă, pe care să o împrospătaţi la două zile, având grijă ca vasul să fie şi el curăţat din timp în timp; nimic nu le place mai mult vrăbiuţelor decât să găsească tot timpul apă limpede.. Cei mai norocoşi, cu spaţiu verde din belşug în jurul casei (curte), sunt binecuvântaţi de dimineaţă până seara cu adevărate concerte, dacă în două trei locuri plasează vase largi şi nu prea înalte cu apă... Acolo vor veni să-şi potolească setea şi să se îmbăieze toate înaripatele; un adevărat spectacol de culori, acrobaţie şi cântec!.. Am avut odinioară câteva familii de vrăbiuţe ce îşi construiseră cuiburi în colţurile de sus ale terasei. Zarvă mare! Dar ce plăcută era tovărăşia lor!... Câteodată, mă căţăram şi ciocăneam uşor cu arătătorul lângă un cuib: o mulţime de guri flămânde se căscau la marginea cuibuleţului, cioculeţe tivite cu caş galben; repetam figura şi tare mă mai distram, căci puii căscau instant.. Îi păcăleam.. îi cam necăjeam. Dar odată, m-au prins părinţii lor: m-au urmărit în zbor încrucişat şi m-au certat până m-am adăpostit în spatele geamurilor.. Ba chiar şi atunci ţipau la mine, cu guşuliţele umflate, dar pe rând.. De atunci, văzând că întotdeauna rămânea unul de pază la cuib, jocul nu mi s-a mai părut frumos... Mi-am dat seama că eram socotit un duşman. Peste ceva timp, vrăbiuţa a rămas singură; pesemne, perechea ei fusese înghiţită de un motan rău, căci erau destui prin vecini. Ea căuta acum hrană pentru pui doar în apropiere, ca pentru a supraveghea şi cuibul... Câteodată, o surprindeam aşteptând zgribulită şi tristă, pe o crenguţă din faţa terasei, întorcându-se încet, ba spre stânga, ba spre dreapta... Îl aştepta. Nu mai făcea acrobaţii. Nu se mai bălăcea cu bucurie şi ciripăit în vasele din grădină. Acum era doar o pasăre tristă care îşi hrănea puii... Anul viitor, a fost curtată de mulţi vrăbioi, care de care mai guşat şi mai ţanţoş. Nu părea a dori o altă pereche.. Dar, ceva din fiinţa ei, părea a o convinge şi fără mare bucurie, a fost iar perechea cuiva, pentru ca atunci când au ieşit puii, să uite suferinţa şi să redevină exuberantă. În marea faună, lupul este cea mai curioasă vieţuitoare... Inteligent, niciodată sclavul rutinei şi veşnic îndrăgostit de perechea sa; un tată admirabil, un soţ fidel şi plin de afecţiune. Vulpii i s-a dus vestea că este şireată... dar lupul este un maestru la încurcat urmelor. Dacă vulpea face un şiretlic (foarte cunoscut: coada nu urmează sensul de deplasare al vulpii), ei bine, lupul deţine un arsenal inepuizabil de viclenii. Nu o singură dată, vânătorului i s-a întâmplat să creadă că urmăreşte doi sau trei lupi, când în realitate, el era cel urmărit... de un singur exemplar. Se vorbeşte foarte mult despre sistemul lor de comunicare; acele urlete care par semnale... întrebări.. răspunsuri. Mai puţin însă este cunoscut faptul că un lup care şi-a pierdut lupoaica, o jeleşte... O păzeşte (priveghează)... O chiar îngroapă. Am auzit un vânător bătrân vorbind despre asta. Îi plăcea să vâneze cu deosebire lupi. Când şi-a pierdut soţia, un lup pe care îl văduvise, îl vizita; în jurul cabanei, găsea urmă de culcuş, exact acolo unde cu o noapte în urmă se auzise urletul de jale al animalului rămas singur. A fost atât de impresionat de suferinţa şi... cumva... solidaritatea acestui ciudat exemplar, încât a încetat a mai vâna lupi; s-a mulţumit să le observe traiul şi obiceiurile. De la el ştiu că un lup rămas fără soaţă, niciodată nu se mai împerechează. Oamenii din partea locului, povestesc uimiţi că însuşi vânătorul de lupi, ajuns bătrân şi bolnav, s-a stins singur în cabana lui, jelit fiind doar de... acel lup singuratic, ce noapte de noapte culcuşea de fiecare dată în alt loc în jurul cabanei. Omului îi este sortit să-şi caute o pereche iar şi iar şi iar şi iar... Acel "ceva" dinăuntrul lui, inconfundabil şi nepreţuit, nu-l lasă să dispară neconsumat... Suntem ca vrăbiuţele. Gureşi, plini de viaţă, insistenţi.. Ne ciorovăim, suntem exuberanţi, tot ca ele dansăm: ele dansează pe umărul vântului iar noi valsăm cu graţie pe pământ. Tot ca ele, plângem despărţirea, pentru ca apoi, când vom fi fost sătui de tristeţe, să ne ridicăm din cenuşă.

Alte intrebari de la 00_think

* Miracolul cât un pumn...
* Mâna salvatoare...
* Şmecherii virtuali, seria Flatulenţe