De când e Timpul...

De când e Timpul...

Milioane de oameni o iubesc iar eu tot mă încăpăţânez să-mi închipui că o iubesc altfel, că între mine şi ea este o legătură mai altfel... De fiecare dată când ajung în preajma ei, o aud şi o simt de la 50 de Km, mă cuprinde o stare ciudată, o emoţie puternică îmi ridică ochii din carte şi părul de pe frunte... E ca şi cum i-aş auzi strigătul, ca şi cum mi-ar arunca culoarea ei în obraz... Ajuns la porţiunea de drum ce mă desparte de faleză, încerc să scot din parfumul ei sărat mirosul măslinilor sălbatici; pe nisip păşesc cu grijă şi teamă, aşa cum te mişti în apropierea unui câine mare adormit... Unde se termină nisipul uscat, mă opresc şi aştept un semn... de recunoaştere. ``Să nu mă ucizi... Sunt tot eu, chiar dacă mai altfel decât mă ştii... M-am întors la tine...`` Cu fair-play-ul din mine mai fac trei paşi ferindu-mă să intru cu tălpile în apa ei, eu ştiu că braţul ei poate fi dureros şi ameninţător... m-a altoit odată de mult, când eram mai crud... Şi aştept. Aştept să mă recunoască; o zvâcnire înspumată care se lasă cu un plescăit vesel aduce la tălpile mele mâna ei cu scoici şi mătase verde. Rece, ştie că aşa-mi place; când e supărată, sparge vălurele fierbinţi ce se ridică până spre genunchii mei... Doar când este bună cu mine îmi trimite curenţi ca gheaţa, cu care să mă scald în largul ei. Câteodată îmi arată ceva din tainele ei... ca atunci când copil fiind, aşteptam valuri mari în care să mă arunc, cu care să-mi măsor curajul; privind cum se apropie muntele de apă, m-am aşezat în ``plută`` aşteptând să măture cu mine nisipul din adânc... Dar, spre uimirea mea, şireata a rupt valul de mijloc arcuindu-l deasupra mea, ca un cer de smarald ale cărui stele erau sclipirile sporadice din săgeţile incandescente ale astrului rege... Şedeam culcat în acel tunel uriaş şi nemaivăzut, cu inima cât un purice, privind cu nesaţ miezul de culoare despre care nici nu ştiam că există... Cum am ieşit din camera de apă... nu mai ţin minte, doar că la un moment dat, mă ridicam spre lumină privind în toate părţile şi neînţelegând cine mi-a spart golul de val... Am tulit-o spre umbreluţe în timp ce mă împingea spre uscat cu plesnituri pe spate. Ultima dată am ajuns noaptea. Hoţeşte... Am privit neştiut miliardele de stele, scântei rupte din bezna cerului care lăsau din lumina lor jerbe tremurătoare în apa adormită a mării... Mi-a ascultat tristeţea primei despărţiri de fata iubită, martoră de taină a trăirilor mele de tot felul... Apoi m-a primit în apa ei rece, să-mi spele lacrimile, să-mi răcorească gândurile... Toate secretele mele, din prima copilărie şi până astăzi... sunt la ea. Nu m-a trădat niciodată. Când eram copil credeam că se numeşte Marea Neagră datorită tuturor relelor povestite de mine şi păstrate cu sfinţenie printre talazuri... A rămas confidenta mea; îmi place să o caut cu mult înainte ca soarele să dea năvală împreună cu puhoiul pestriţ de lume. Cuibărit în nisip lângă măslinii cei leneşi, o trezesc din amorţeală iar ea, bună, îmi ascultă gândul... Mai dau o fugă la ea şi iarna, căci o iubesc şi atunci când e îngheţată, părăsită şi singură ca o stea răzleţită pe un cer de furtună. E de când timpul, martoră la războaiele oamenilor, a pitit sipete pline cu aur de lăcomia oamenilor, a scos la maluri pe cei neajutoraţi şi a ferecat jurămintele de taină ale îndrăgostiţilor... Într-o zi mohorâtă ca asta, doar amintirea ei îmi readuce speranţa şi îmi dă destulă, pentru ca timpul ce curge până ne vom revedea să nu fie o povară. Cu fiecare noapte, cu fiecare vis, sunt tot mai aproape de întinderile albastre, iar dimineaţa încă păstrez în nări mirosul algelor. Mă trezesc cu ţipătul pescăruşului şi cu sunetul zornuit al miriadelor de scoici şi bucăţele de sidef, daruri trimise de ea către oameni.

Alte intrebari de la 00_think

* Miracolul cât un pumn...
* Mâna salvatoare...
* Şmecherii virtuali, seria Flatulenţe