Un alt rămas bun

Un alt rămas bun

Departe de aşezările oamenilor, drumul spre pădure este încadrat de vii bogate şi nuci cu frunza ruginită la poalele cărora se răsfaţă rochiţa rândunicii, stăpână absolută ce domneşte de-a lungul miriştii. Se întorc pline ochi care cu struguri de toate soiurile şi caii odihniţi, izbutesc cu greu să meargă la pas, căci încărcătura preţioasă nu trebuie încă zdruncinată... Vor face asta puţin mai târziu fetele necoapte, cu tălpile lor spălate în apă cu busuioc... Un căruţaş bătrân, gospodar de frunte, mă îndeamnă să sar în şaua unui nărăvaş tânăr; îi mulţumesc şi îi spun că am o vizită de făcut. Ţin drumul la deal şi zăresc pe cerul înşelător vărfurile semeţe ale stejarilor ce s-au încăpâţanat să trăiască printre plopi şi frasini care sfidează văzduhurile... Dau şi de prietenii mei mai vechi, salcâmii, ce mi-au lăsat floare înmiresmată în primăvară... Acum sunt cam amărâţi, căci dintre toţi copacii, erau cei mai mândri cu ciorchinii grei de flori dulci şi albe... În vârful dealului, drumul se desparte în mai multe poteci care alunecă spre pădure. Pe care să apuc? Cea din stânga străbate o poiană în care mierlele cântă de dimineaţă până seara. Rugi de zmeură şi mure, fără fructe acum, alcătuiesc bolte ce ascund drumuri şi aşezări secrete ale iepurilor şi vulpilor... Dacă păşeşti cu atenţie printre ulmii bătrâni, ajungi pe malul cel mai abrupt al apei, mal ce prăvale din când în când stânci bolovănoase, până peste plaja cu nisip auriu şi scoici răsucite... Dacă alegi poteca din mijloc, dai de un drum părăsit ce se afundă în inima pădurii... Acolo este fieful lupilor... dar şi al căprioarelor... Nu este bine să tulburi această lume.. De aceea, oamenii au lăsat neumblat acest drum şi tot ceea ce mai aminteşte că pe aici treceau odată căruţe, este şleaul adânc, umplut în zilele lungi cu ploaie... ca pentru a se adăpa vieţuitoarele mici, ce nu au curaj să străbată pădurea până la marea apă. Aleg poteca din dreapta. Este mai largă. Străjuită de pini venetici în stânga; în dreapta, malul aproape drept al digului uriaş, plin de sunătoare şi levănţică, mentă şi cimbrişor. Veveriţele ochioase se fugăresc cât e digul de lung şi înalt iar aricii se dau de-a berbeleacul până în potecă, unde scot năsucuri ascuţite din ploaia de ţepi, fără frică: vulpile trăiesc ceva mai departe şi vremea incursiunilor hoţeşti pe tărâmul ăsta a trecut. Drumul e drept, doar aproape de capătul digului coteşte generos în stânga, unde peisajul îţi taie respiraţia: Dunărea. O deschidere largă şi în toate părţile curge uriaşă, cu braţe puternice... Ţin stânga către micul golf unde îmi este barca. Salut întinderea de ape şi chestia asta îmi umple întotdeuna inima de bucurie. Nu te poţi obişnui cu Dunărea: mereu surprinzătoare, apă de forţă, cară de când e lumea tot ce găseşte... Oameni, vase, bucurii şi dureri. În zilele cu soare, strălucirea apei şi pletele sălciilor, crapii cei burtoşi ce fac acrobaţii peste oginda ei... te pot înşela: dintr-o cplipă-n alta, Dunărea se poate ridica ameninţătoare în valuri întunecate şi înalte ce rup cu furie malurile şi tot ce găsesc pe ele, invadând pădurea, toate aceste nelegiuiri sub oblăduirea norilor coborâţi până la creasta apei, negri şi furioşi, ce trăsnesc plopii răzleţi şi trufaşi.. Întorc cu grijă barca şi o târăsc spre apă. Se lasă grea, iar în valuri se leagănă repetat, căci am uitat "drumul"... Un plescăit zdravăn mă udă din cap până-n vârful cizmei: este felul ei... al Dunării.. De a-mi spune "Acum ţi-ai găsit? Urmăreşte bancurile de obleţi... ei ştiu să ocolească vărtejurile cele mari, obrăznicătură de uscat ce-mi eşti!..". Cu ochii după siluetele argintii ale obleţilor, vâslesc atent şi unde mă biruie Şireata aruncându-mă în curenţii puternici pornesc motorul... ştiu că asta nu-i place. Am ajuns: insula răsună de copitele armăsarilor sălbatici şi nechezatul mânjilor ajunşi aproape de pragul coacerii. Caut un loc unde să leg barca, apoi ud fleaşcă, mă strecor prin iarba uscată către pâlcul de meri pădureţi ce înconjoară cabana. Desfac o sticlă de rom şi aprind câteva găteje în vatra veche. Stau aproape, să mă usuc. Nu este foarte frig, dar puiul de febră se poate întoarce oricând.. Nu mă joc cu el. Aş ieşi în faţa cabanei să mai sparg ceva lemne pentru viitorii oaspeţi... Dar nu mă joc nici cu gelozia conducătorului hergheliei... Este uriaş, fornăie şi se ridică pe picioarele din spate zbuciumând mândreţe de coamă, ca să-mi arate că e stăpân. Las barca la apă şi trag un fluierat scurt ca de fiecare dată, iar pielea ca spuma a iepelor prietenoase, se iveşte printre frunze, lăsând mânjii să se apropie curioşi... Ecoul răspunde, căci toate se pierd în urmă iar eu răzbat la întâmplare, părăsit de obleţi şi de lumina roşiatică ce se stinge în apa dulce a Dunării albastre.

Alte intrebari de la 00_think

* Miracolul cât un pumn...
* Mâna salvatoare...
* Şmecherii virtuali, seria Flatulenţe