Iisus a fost get

Iisus a fost get

Am găsit pe ariminia.ro un Iisus care îmi place: IISUS A FOST GET Să revin la neastîmpăraţii galati/gali stabiliţi în Galileea. Cînd au spart şatra cu geţii din Mesia (teritoriul Bulgariei de azi) pe la anul 279 î.e.n. şi au migrat în Anatolia unde au pus de o Galatie iar alţii mai zburdalnici şi-au oprit căruţele mai la sud unde au şăruit o Galilee, galii/galaţii erau de mult timp adepţii religiei geţilor aşa cum arată tăbliţele 10 şi 12 ducînd cu ei credinţa în nemurire şi în puterea crucii. Istoricul grec Iamblichus spune pe la sfîrşitul secolului lll în lucrarea Viaţa lui Pitagoras: ,,Şi galaţii şi alte popoare au învăţat pe pruncii lor, cum că sufletul acelora care muriră nu a pierit, ci ei trăiesc neîncetat şi sufletele sînt eterne. Asemenea Zamolxis, le-a arătat cum că nu trebuia să aibă frică de moarte, ci ei trebuia să se întărească în contra tuturor pericolelor”. Este bine că știau cei vechi asemenea idei de necrezut despre marele nostru strămoș care prin înțelepciune le-a fost călăuză și galilor, pentru că la noi minciuna este cea mai aleasă virtute cînd se scrie istoria neamului rumun. Alte surse antice afirmă că înţeleptul Zamolxis ar fi introdus druidismul la gali şi cred că nu este chiar o tîmpenie atît timp cît în cele două religii, crucea în cerc simbolizînd sacrul peste întreg pămîntul a avut mare trecere. În cartea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, editura Hasefer, Bucureşti 1997, ivritul plăsmuitor de istorii Ioshua Ben Matityahu, ,,romanizat” ca Josephus Flavius, ne dă informaţii, unele corecte altele mincinoase despre secta religioasă a esenilor. Pe la anul 105 î.e.n. un membru al lor îşi iniţia învăţăceii în arta profeţiei în curtea Templului din Ierusalim, dovedind că erau în relaţii bune cu rabinii ivriţilor. Centrul lor religios de la Qumram a fost distrus de un cutremur în timpul lui Irod cel Mare rămînînd nelocuit cît acest rege a condus şi Galileea. Populaţia acestui ţinut s-a opus cu arma în anul 24 î.e.n. poftelor de cuceritor ale lui Irod cel Mare ajutat de puterea romană dar a trebuit să accepte vitregiile sorţii. La pagina 158 a lucrării amintite autorul descrie ritualurile şi obiceiurile acestei secte religioase. ,,Pentru ei plăcerile simţurilor sînt o nelegiuire, iar virtutea constă în stăpînirea de sine şi în dominarea pasiunilor. Faţă de căsătorie au o părere dispreţuitoare şi adoptă copiii la o vîrstă destul de fragedă pentru a fi lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor, nu detestă totuşi căsătoria, nici grija pentru obţinerea urmaşilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea neclintită că nici una dintre ele nu-şi păstrează credinţa faţă de un singur om. Ei dispreţuiesc bogăţia şi demnă de admirat la ei este comunitatea bunurilor, n-ai să găseşti la ei pe nici unul care să se distingă de ceilalţi prin avere. La ei există regula potrivit căreia oricine intră în sectă trebuie să renunţe la averea lui în favoarea comunităţii, astfel încît la ei nu întîlneşti îndeobşte nici sărăcie înjositoare, nici bogăţie sfidătoare, bunurile fiecăruia contopindu-se în fondul comun şi toţi, ca nişte fraţi, dispun de întreaga avuţie adunată la un loc. Ei sînt de părere că uleiul pătează şi cel care a fost uns cu el, contrar voinţei sale, trebuie să-şi cureţe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră şi să porţi mereu veşminte albe. Cei ce administrau avuţia comunităţii erau aleşi prin majoritate de voturi şi fiecare, fără deosebire, trebuia să fie gata pentru orice serviciu în folosul tuturor. Ei nu au un oraş propriu-zis al lor, în fiecare dintre ele locuind mai mulţi laolaltă. Membrilor sectei, veniţi de altundeva, li se pune la dispoziţie toate bunurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lui avuţie şi la nişte oameni pe care nu i-au mai văzut pînă atunci, ei intră ca şi cum le-ar fi prieteni apropiaţi. De aceea cînd pleacă la drum, nu iau cu ei nimic, cu excepţia armelor, ca să se apere de tîlhari. În fiecare oraş, un membru anume are sarcina să se îngrijească de membrii sectei, procurîndu-le hainele şi cele necesare traiului zilnic. Prin felul cum se îmbracă şi prin purtarea lor ei par nişte ţinuţi în frîu cu biciul de către un dascăl. Hainele şi încălţările nu sînt schimbate decît cînd ele au ajuns ferfeniţă ori s-au tocit de tot după o folosire îndelungată. …Faţă de Dumnezeu ei îşi arată evlavia într-un fel aparte. Înainte de răsăritul Soarelui ei nu vorbesc nici o vorbă profană, ci adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorîndu-l parcă să răsară”. Este o caracteristică a ritualului religios al geţilor repetat şi de Dromixto care-și îndeamnă armata să se așeze în genunchi către soare răsare şi să se roage la Creator atunci cînd i-a prăpădit un soare arzător ce a căzut asupra lor, găsindu-se identic în cultul nostru creştin. Dar şi manuscrisele descoperite la Qumran, spun că ei au învăţăturile moştenite de la părinţii lor, de la părinții părinților lor, care le-au fost date de Eno cel iubit de Creatorul geţilor, Sîntu şi mai înainte de la Cei Mari. Chiar dacă nu este amintit Sîntu ca Dumnezeu al esenilor, totuşi este o recunoaştere explicită din partea unuia dintre cei mai mari falsificatori ai istoriei antice clasice, că esenii nu se foloseau de scrierile lui Moşe date de Iahwe sau alte născociri ale urdiei de prooroci mincinoşi ivriţi vîntuiţi de vedenii, tîmpenii şi alte parascovenii! Şi să continui cu zicerea lui F. Josephus: ,,Abia atunci supraveghetorul lor îi lasă să plece fiecare la meşteşugul cu care s-a deprins. După ce au muncit cu rîvnă pînă la ora 11 dimineaţa, se adună iar într-un loc anume, cu o fîşie de pînză de in înfăşurată în jurul şalelor, şi-şi spală trupul cu apă rece. De îndată ce s-au curăţat astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care, nici un om străin de sectă, nu are voie să intre; purificaţi, ei înşişi intră în sala de mese ca într-un sanctuar. Cum şi-au ocupat locurile într-o linişte desăvîrşită, brutarul le pune rînd pe rînd cîte o pîine în faţă, după care bucătarul le dă cîte un castronaş cu un singur fel de mîncare. Pînă să înceapă masa preotul rosteşte o rugăciune şi comite un sacrilegiu cel ce începe să înfulece cumva înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei preotul se roagă din nou: la început şi la sfîrşit ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii. Apoi ei îşi dezbracă veşmintele, socotindu-le sacre şi revin la îndeletnicirile lor pînă la asfinţitul Soarelui. La întoarcere, ei se ospătează în acelaşi fel, de astă dată luînd loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă şi nici un zgomot nu tulbură vreodată masa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectînd rîndul. Celor aflaţi afară, tăcerea celor dinăuntru le apare ca o taină înfiorătoare. Dar liniştea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei şi faptul că ei mănîncă şi beau doar pînă se satură. Din celelalte lucruri ei nu fac nimic fără dezlegarea supraveghetorilor lor, doar în două privinţe li se dă îngăduinţa de a hotărî singuri: acordarea de ajutor şi dovedirea milosteniei. Să ajute pe cei ce merită să primească ajutorul, atunci cînd au mare nevoie de el şi să ofere hrană celor aflaţi în mizerie. Nu li se permite să aducă ajutor rudelor lor fără aprobarea superiorului. Înţelepţi vistieri ai mîniei, strunitori ai pasiunilor, pilde de fidelitate, slujitorii păcii, fiece cuvînt rostit de ei atîrnă mai greu decît un jurămînt, esenii se abţin de la jurăminte pe care le cred mai rele decît sperjurul. Cel ce nu este crezut pe cuvînt şi fără invocarea lui Dumnezeu, acela este condamnat din capul locului. Pentru cel ce aspiră să intre în sectă, primirea nu este imediată ci, vreme de un an, rămas în afara ordinului, solicitantul duce o viaţă asemănătoare cu a membrilor ordinului şi primeşte o toporişcă, şorţul de care am vorbit anterior şi un veşmînt alb. Dacă în acest răstimp a trecut cu bine proba stăpînirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viaţă al esenilor şi ia parte la sfinţirea apei purificatoare, fără să fie totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii. După ce a făcut dovada statorniciei sale, vreme de alţi doi ani caracterul pe care îl are este pus la încercare şi dacă se arată cu adevărat demn, abia atunci el este primit în comunitate. El depune în faţa tuturor un teribil jurămînt, să-l cinstească pe Dumnezeu(Soarele Creator) să-şi respecte îndatoririle faţă de oameni şi să nu aducă pagubă nimănui atît din propria iniţiativă cît şi din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepţi şi să lupte alături de cei drepţi, că va păstra credinţa tuturor mai cu seamă celor ce cîrmuiesc, întrucît nimeni nu dobîndeşte puterea fără binecuvîntarea lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngînfat şi asupritor şi nu-şi va întrece subordonaţii prin strălucirea veşmintelor, şi a altor podoabe, că va îndrăgi totdeauna dreptatea şi va demasca pe mincinoşi, că-şi va ţine mîinile nepîngărite de hoţie iar sufletul curat de orice cîştig necinstit, că nu va tăinui nimic membrilor sectei şi nu va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor pînă la moarte. În afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decît le-a primit el însuşi, că se va feri de tîlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cărţile sectei precum şi numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenii îşi asigură credinţa noilor membr

Alte intrebari de la bhairava

* Alacul, grâul strămoșilor
* Bromură de pinacianol
* Uite democrația, nu e democrația